Într-una dintre nenumăratele cărți cu care-mi umpleam vacanțele petrecute la bunica în Moldova am citit că italienii mănâncă broaște. Deși nu aveam toate informațiile (că e vorba de o anumită specie, crescută într-un mediu deosebit, de la care se „recoltează” doar pulpițele), în mintea mea de mic înfulecător de slană cu pâine neagră de porci a înflorit pofta de asemenea delicatese.
Puiul de balta la care visam eu
Așa că am identificat repede viitoarea „fermă” de orăcăitoare: un butoi ruginit și mult mai înalt decât mine în care se strângea apă de ploaie. Am strâns materialul biologic din gârla Slănicului: broscuțe și mormoloci, pe care i-am relocat în butoiul din fundul grădinii.
Câteva zile am hrănit broaștele cu muște prinse cu multă răbdare și cu alte goange adunate din mormanul de bălegar. Spre marea mea surpriză, batracienilor le pria captivitatea și dieta insectivoră. Crescuseră și orăcăiau în cor ori de câte ori mă simțeau foșgăind prin grădină.
Așa că într-o bună dimineață hotărăsc să mă implic mai mult în viața broscuțelor mele, bălăcindu-mă cu ele.
(fragment de discuție între fratele meu și bunica)
– Unde-i frac’tu, măi Titi?
– S-a băgat după broaște prin butoiul ăl mare, răspunde scârbit frățiorul meu.
– Văleu, sări, Mirceo!
Spre deosebire de mine, bunica a realizat că apa din butoi era mult mai înaltă decât mine. A venit săraca într-un suflet și, neavând putere să mă scoată din butoi, l-a răsturnat cu tot cu mine.
Din fericite, nu apucasem să înghit mai mult de câteva guri de apă și probabil o broscuță sau două, așa, de poftă.
Reteteistete's Blog 
Pingback: Ferma de broaste - Ziarul toateBlogurile.ro
Bravos natiune! Ti-ai facut plinul, de aceea nu ne desfeti cu retete pregatite din aceste nevinovate animalute !…
Hai sa-ti spun o patanie.
In toamna lui 1979, am primit la Bucuresti vizita unui italian. Seful meu m-a delegat sa ma ocup de el, sa-l fac sa se simta bine, eu avand mai mult timp liber, chipurile ca nevastamea lucra in provincie. In fine, dupa ce l-am primit la aeroport si l-am cazat, l-am invitat la cina, gandindu-ma la spusele sefului ca-mi va deconta cheltuielile. Zis si facut. M-a mancat undeva si l-am dus la „Salonul spaniol” un restaurant select pe Calea Victoriei. Cand i s-a oferit lista de bucate, s-a aratat surprins sa vada ca aveau si picioruse de broscute. A comandat o portie, l-am imitat, intrucat nu mancasem niciodata asemenea oratanii. Pentru udeala, am cerut niste busuioaca. Evident ca portiile nu ne-au ajuns decat pentru vreo2-3 masele, iar cum eu sunt oltean, iar el macaronar, am cerut repetir un portion. Am facut la fel si cu vinul. Am pus capac cu o cafeluta cu 50 gr.coniac.
Toate bune pana la plata. Giovanel s-a oferit sa achite el, dar eu m-am dat zglobiu refuzand categoric. Asa ca am deschis mapa in care ospatarul introdusese intristarea. Da intristarea. Cand am vazut un pret de patru cifre, cred ca m-am albastrit. M-am uitat la ospatar – care asistase la sporovaiala noastra cu privire la cel care va scoate bani din buzunar- i-am surprins un suras dojenitor.
Ca sa nu o mai lugesc, am achitat nota, mai mare decat salariul meu din acea perioada cu vreo 2-3 sute de lei.
Am bagat pe furis nota de plata in buzunar, in speranta ca seful meu se va tine de cuvant.
Cum desigur ati banuit, seful meu si-a pus mainile in cap, mi-a spus ca-mi lipseste ceva pe la nivelele superioare si mi-a lasat nota drept suvenir.
De-abia luasem leafa, asa ca mi-am pregatit o statagema, de fapt o minciuna. M-am dus intins la parinti , le-am spus cu m-au facut hotii in troleibuz si le-am cerut sa ma imprumute cu 500 lei. Maicamea a crezut dar taicameu, impreuna cu care mai turnasem anterior – in timpul liceului –
o minciuna oarecum similara,pentru a iesi basma curata si scapa de gura maicamii, s-a uitat la mine pe sub sprancene,inflorindu-i un zambet in coltul gurii.
Ce mult mi-au placut picioarele de broscute!!!!!!!!
acuma spune sincer, in schimbul tratatiei, a dat broscarul ceva pe goarna? sau doar a mincat, a baut, a plecat?