In sanatatea raposatului

Biroul meu e intr-o casa de pe o straduta de case construite dupa principiul autohton „cit e terenul, atit e si prepeleacul”. Adica de stranut, vecinul ma poate sterge la nas fara sa se intinda.

In mausoleul de alaturi vietuieste o doamna mai in virsta care are toate sansele sa devina star guest pe onorabilul blog.

De ce?

Oricum ar fi vremea, ea pare sa stea in permanenta pe un scaunel de plastic, in curtea de trei metri patrati. Si sa vorbeasca in permanenta la telefon. Tare. De se aude si prin termopane.

Astazi doamna il suna pe Gabi pentru a-i transmite niste condoleante. Din vorba in vorba, se ofera sa ii recomande un restaurant pentru pomana. Refuzata, conchide binevoitor:

„Bine macar ca s-a dus acum si nu in post. Ca altfel trebuia sa faceti sarmale cu orez.”

Povestea a doi fazani iviți în balconul meu în urma unui ombilic obraznic

Astăzi o să vă spun cum au aterizat doi fazani (de dragul political corectness-ului, un fazan și o făzăniță – tocmai am fost misogin???) în balconul, pe tocătorul și sub satârul meu. Data viitoare o să vă comunic și cum se fezandează (sau FAZANdează), curăță și gătesc zburătoarele cu pricina.

Apendice… LOL
Totul a început cu o hernie ombilicală. Adică un maț, sătul să tranziteze ciorbele de burtă (nicio tentativă de joc de cuvinte, sau, cum ar spune bloggerii romglezi la modă, no pun intended), a vrut să-și lărgească orizontul, să iasă în lume și să prindă gustul mondenității. Însă aspirațiile organului s-au oprit neputincioase în pielea tăbăcită a ombilicului. Care s-a ofticat și s-a umflat.

Pe scurt, hernia ombilicală e o gâlmă la buric.

Continuarea

Doua revelatii culinare

Sătul de avântul meu de a schimba prim morală societatea românească, mi-am băgat nasul prin cratițele – ce-i drept – cam ruginite din chicineta pentru care plătesc impozit lu Marean. Și repede-repejor am avut două revelații.

Continuarea

Spune-mi ce maninci ca sa vad daca te creditez

M-am întâlnit de curând (pe un site care conține literel F, A, K, spre marea mea dezamăgire și oroare în fața rețelelor de socializare modernă) cu un vechi prieten din timpul liceului.

Ce m-a frapat a fost că, mai înainte de întrebările despre sănătate și potență (adicălea câți copii minunați am și cu câte mămici la fel de minunate), omul m-a întrebat ce mașină conduc.

Intuind eu un subiect suculent pentru un post pe blogul citit doar de Cornelius, i-am răspuns că “un Logan second-hand destul de rablagit”.

Continuarea

Hai sa ma dau Mafalda

Un popor care savureaza o vietate extrem de otravitoare (pestele Fugu) nu poate decit sa aiba un curaj dus la inconstienta.
Un popor care combina pestele crud cu orez si alge (clasicul sushi) clar are o imaginatie care depaseste orice standarde.
Un popor care maninca wasabi-ul (care de la oricine altcineva stoarce valuri de lacrimi) ca pe mustar nu are cum sa cedeze in fata unor meschine radiatii.

Japonia nu va ceda niciodata in fata avalansei de nenorociri cu care a lovit-o bunul Dumnezeu (buuunul!!!). Ba mai mult, ascultati aici, japonezii se vor ridica dintre cutremure, tsunami si explozii nucleare si vor ajunge stapinii lumii.
Nu chinezii, japonezii!

Continuarea

Ce stiri mai baga Proteveul

Eu sunt Mărioara.

Când mummy și daddy au plecat în America, m-au luat și pe mine în servietă. Eram mică, dar talentele mele artistice erau deja bine cunoscute întregii familii.
După ani și ani de living the American dream, am devenit Madeleine și am vrut cursuri de teatru, să ajung și eu vedetă, alături de Leo (DiCaprio) sau Hey, Judi (Dench, pentru ăia care nu știe cum e cu Hollywood-ul).
Daddy – devenit, de oftică, ăl bătrân – mi-a zis: Get the fu…rious out of here! Așa că mi-am umplut gentuța Vuiton (cu un singur T, că e Made in Taiwan, aici e al doilea T) cu singura pereche de chiloței a căror dantelă era neruptă și m-am suit în avion (tenchiu, Big Bad 17inch). Cum, necum, am ajuns la Pitești, unde m-am înscris la o școală privată de teatru.

Am fost genială. Unul dintre profesori spunea despre mine, oarecum invidios, că sunt frumoasă și oarecum citită. Sigur SE REFEREA (vezi ce cultă sunt) la numărul din Vogue apărut în aprilie 2009 și pe care l-am citit când stăteam la… daaa… CASTING!!!.

Continuarea