Cam cum o sa gatim in mileniul urmator

– Computer, engage!

Nimic.

– Computer, engage, mon cher, că ne e foame.

Nimic x 2.

– Enterprise, respect obiectivul tău de a-mi păstra circumferinţa în limitele galaxiei noastre, dar totuşi…

– Căpitane, dacă nu pui oala pe ochi, sufletu’ engage!

Continuă lectura

Anunțuri

Spune-mi ce maninci ca sa vad daca te creditez

M-am întâlnit de curând (pe un site care conține literel F, A, K, spre marea mea dezamăgire și oroare în fața rețelelor de socializare modernă) cu un vechi prieten din timpul liceului.

Ce m-a frapat a fost că, mai înainte de întrebările despre sănătate și potență (adicălea câți copii minunați am și cu câte mămici la fel de minunate), omul m-a întrebat ce mașină conduc.

Intuind eu un subiect suculent pentru un post pe blogul citit doar de Cornelius, i-am răspuns că “un Logan second-hand destul de rablagit”.

Continuă lectura

Marea bucla prin tufis

Fragiacomo Luigi Emilio Francisc.

De acest nume se leagă multe premiere din viața mea. Prima bucățică de ciocolată Toblerone. Prima revistă deocheată foşnită pe sub bancă în pauza mare. Prima plimbare cu o „cursieră”.

Colegul meu de şcoală primară avea norocul unor rude „dincolo” şi era tot timpul la curent cu ultimele tendinţe în dulciuri, blugi, „Pume” şi Rahan-uri. Tot el s-a pricopsit la un moment dat cu o bicicletă cu 16 viteze, incredibil de uşoară şi arătoasă.

Mult m-am mai rugat de el să mă lase şi pe mine să mă dau o tură cu minunatul velociped. Am înghiţit fără să-i mototolesc moţul glumele cu „bă, grasule, tu o să-mi faci roţile opturi” sau „pocneşte camera cu tine”. Dar l-am convins.

Continuă lectura

Urlete în pustia Sebastianului

Cât mă dau eu de partizan al civilizaţiei rutiere şi de inamic al construcţiilor care de care mai elaborate ce blochează strategic în scopuri de parcare porţiuni de trotuar care e la fel de bine al meu cât şi al tău, dar peste care un neicuşor s-a gândit să se facă stăpân… În ciuda militantismului meu, acum câţiva ani, după lungi ore de tropăială în frig prin faţa Primăriei sectorului care este şi după alte ore de căciuleală la doamna Sanda (resposabila cu zona mea), m-am ajuns fericitul chiriaş cu ţidulă oficială a unui loc de parcare.

Continuă lectura

Cita bucurie in Bucuresti

Azi dimineata, uitindu-ma cum doi soferi coboriti din camioanele (asa le spun eu jipurilor) lor luxoase isi carau pumni in cap pentru a stabili care blocase primul intersectia, mi-am dat seama ca pina si oiconimia a facut misto de locuitorii acestui oras nefericit.

Da, stiu legenda numelui, dar nu ma pot abtine sa nu remarc asemanarea intre „Bucuresti” si „bucurie”. Dar spuneti-mi voi, dragi concitadini, cind ati vazut ultima oara un bucurestean bucuros? Bucuros ca exista, nu bucuros in senilitatea sau intoxicarea lui.

Ma uit prin 226 si toti oamenii imi intorc priviri de parca s-ar astepta din clipa in clipa sa le fur gaina fiarta si rece din sacosa (recitesc „Vitelul de aur”). Nici urma de bucurie la bucuresteni. Si cine i-ar putea condamna, cind au scuza traiului in acest oras anti-social?

De aceea, propun sa schimbam numele urbei noastre in Tristesti, Disperesti. Sau, pentru a se potrivi unor specii de locuitori recent aparute si din ce in ce mai numeroase, Manele-pe-telefon-in-autobuz-ascultesti sau Covoroase-de-seminte-pe-bancile-lui-Vanghelie-asternesti.

A, si asta e postul cu numarul 100. Se vede ca e scris in Bucuresti. Fara pic de bucurie, mai ales compararindu-l cu postul numarul 1, scris la Budapesta.

Cea mai iute ciorbă din lume

Și azi îmi dau lacrimile când mă gândesc la acea zi, iar ceva îmi spune că și musafirii mei au aceeași reacție când își amintesc ciorba mea de vițel.

Tocmai venisem dintr-o excursie în Spania, de unde-mi luasem niște ardei chili uscați, cam ca ăștia:

Cât de iuți pot să fie?


Deși vânzătoarea îmi garantase că punguța cumpărată de mine le va ajunge și strănepoților, nu am luat în seamă avertismentul – pe atunci, eram în etapa picantă a experimentelor mele culinare.
Cât puteau fi de iuți niște cojițe scorojite, niciuna mai lungă de un centimetru?
*****
Ciorba de vițel bolborosea alene în cratiță, aproape gata. Musafirii mei dădeau nerăbdători din piciorușe, băgând din când în când capul în bucătărie, doar-doar curentul de aer va intensifica flacăra aragazului, să se facă mai degrabă zeama.

Era timpul pentru „finishing touch” – un pic de fusion între picanteriile exotice și neaoșa ciorbiță. Așa că am stins aragazul și am pus în oală câțiva ardei uscați.

Nu mulți. Vreo zece.

Tocmai când oaspeții amenințau că sună la chinezi, am avut inspirația să gust ciorba. Experiența a fost mai intensă decât dacă aș fi înghițit reactorul de la Cernobâl exact în momentul în care o lua razna.

Ciorba mea putea fi lejer folosită pe post de agent coroziv în cazul că m-aș fi decis să sparg seifurile Băncii Naționale. Iar musafirii deveniseră atât de insistenți cu foamea lor că aproape le-aș fi servit o porție.

Instantaneu am intrat în modul „situații de urgență”. Am pescuit ardeii iuți, am aruncat jumate din zeamă și am înlocuit-o cu apă chioară, dând iar ciorba într-un clocot. Degeaba. Cernobâlul era acolo, mai zglobiu ca niciodată. Am repetat diluarea… Degeaba. Până și carnea era împănată cu metal topit.

Spășit, mi-am anunțat catastrofa în fața musafirilor și i-am întrebat ce să le comand de indieni.

Trei din patru au cerut pui Vindaloo. Care s-a dovedit puțin mai iute decât ciorba mea.

Razbunarea jucatorilor de ping-pong

Prin clasa a noua, când începusem să devin conștient că dolofăneala mea nu-mi creștea trecerea la fete, m-am apucat să fac sport.

Acum să nu-mi spuneți că ping-pong-ul nu e sport. Ia jucați domniile voastre un set cu Cristi, lunganul blond care trăgea din orice poziție, trimițând mingea hăt-departe, peste garduri, de-mi ieșea sufletul alergând după ea.

Masa de ping pong era de ciment și se afla pe locul de joacă pentru copii din fața unui bloc. Deși nu jucam niciodată în timpul „programului de odihnă” legiferat cu strictețe de asociația de locatari, ni l-am făcut repede dușman pe un bătrân (care nu avea mai mult de 50 de ani, dar așa mi se părea mie pe atunci, bătrân) care locuia în zonă. De ce, nu știu, ferestrele omului nu dădeau spre locul de joacă, iar țăcăneala noastră se auzea la el în casă doar dacă aveai o ureche foarte fină.

Imediat ce începeam joaca, omul cu suflet acru ieșea și începea să ne bodogănească, mustrându-ne la fiecare chiot de bucurie. La prima geană de întuneric, ne lua pe fugă țipând că nu lăsăm lumea să se odihnească.

Și tot așa până ajunsesem să-i învățăm programul și să știm când nu e acasă, ca să ne jucăm în tihnă. Paznicul liniștii publice probabil c-a aflat și, într-o zi, când luase ceva la bord, s-a pus cu un baros pe masa noastră de ping-pong, distrugând complet suprafața de joc.

Răzbunarea noastră a fost imediată și de neuitat: într-o noapte, i-am legat mânerul ușii de la intrare de balustrada scării și i-am fixat butonul soneriei cu un băț de chibrit, astfel încât această să sune în continuu. Și avea soneria amicului un țignal – pasămite era și surd!

Băieții care stăteau cu el în bloc mi-au zis că nimeni nu a sărit să-l ajute (toată lumea îl știa de om rău). Toți vecinii au preferat să îndure urletele soneriei și ale moșului până la venirea poliției.