De ce ma iubeste motanul Tuf

CHEFALNICUL MOTAN TUF

“Stăpânul meu, adică istețul care-mi făcea baie atunci când eram pisoi, de nu mai ieșeam cu orele de sub pat, a venit ieri în vizită la reședința mea de la țară cu doi chefali în traistă.

Ospăț! mi-am zis. Toate oasele, capetele, cozile și resturile de pește ale mele aveau să fie. Însă ce-a urmat mi-a întrecut și cele mai frumoase fantezii cu Musette sau Jerry.

Omul avea de gând să facă peștele pe o tablă încinsă peste grătar. Mirosind potențialul pentru dezastru, mi-am făcut de treabă prin curte. Prima tentativă de aprins focul, primul hohot de râs. Lemnele nu au vrut să se aprindă, nici măcar udate cu motorină. Abia când i-am sugerat să folosească niște scurtături ținute la fereală de ploaie s-au ițit primele flăcări.

Până să se facă jărăgaia, istețul meu stăpân s-a apucat să curețe rugina de pe tablă cu o perie de sârmă. Juma’ de oră și multe julituri mai târziu, s-a prins că era mult mai simplu să înfășoare tabla în folie de aluminiu.

Zis și făcut. Doar că între timp, jarul se cam dusese, fără însă ca bucătarul șef să se prindă – el pusese, săracu’, și cărbuni, dar nici pe departe cât ar fi trebuit. Așa că plin de voioșie a pus tabla pe grătar, a dat cu sare pe ea să nu se prindă peștele și a pus la rumenit prânzul (meu).

Al meu, pentru că peștele s-a lipit instantaneu pe tabla oarecum călduță. Stăpânul a replicat punând și mai multă sare. Evident, nu a mers, așa că după un timp a hotărât că peștii sunt gata. Pentru mine, fiindcă nimeni altcineva nu a râvnit la chefalii rupți, semicruzi și ocnă de sărați cu care-i îmbia marele bucătar de capitală.

Și uite așa, în timp ce omuleții răscoleau prin frigider după ceva comestibil, eu am savurat chefalii mieunând ode pentru incredibilul talent culinar al istețului bucătar. “