À la recherche du shrimp perdu

Prin 2001, cu o viză Schengen în pașaport, te simțeai ca un Übermensch, mai ales când o fluturai dezinvolt pe sub nasul acriturilor din vămile de pretutindeni. Așa dezinvolt am ajuns și eu, într-o toamnă târzie, la Paris. Ca orice turist conștiincios, pornesc într-o dimineață foarte de devreme, ca să evit cozile chino-japoneze, la Luvru. Ploua, era frig, deci un muzeu era singurul loc unde, cu bugetul meu, mi-aș fi putut petrece ziua.

Cine a fost la Luvru, știe. Ai nevoie de vreo două luni ca să-l vezi cum se cuvine. Așa că eu, neavând decât o zi, mi-am făcut un plan de bătaie: întâi urmăresc turmele de turiști hipnotizați de ghizii cu umbrele ridicate pe circuitul clasic Venus din Milo-Victoria din Samotrace-Gioconda, apoi o iau la pas de voie prin Renașterea italiană, impresionism și egiptologie.

Ușor de spus, dar după opt ore de mers prin galerii interminabile, înțesate cu capodopere, mintea mea refuza să mai perceapă minunățiile de dinaintea-mi, iar picioarele se revoltau dureros împotriva stilului de mers “muzeal”: doi pași, stop, iar doi pași, iar stop. Așa că, rupt de foame, dar sătul de cultură, am părăsit Luvrul pentru un Paris la fel de ploios și de rece ca de dimineață.

Cu cei câțiva frăncuți pricăjiți din portofeuille, tot ce-mi puteam permite era un restaurant chinezesc. Am găsit unul pe lângă Place Vendome, gol și deprimant, dar probabil autentic, mi-am zis eu, turistul total ne-experimentat, uitându-mă la personalul exclusiv asiatic. Ca în orice stabiliment similar, și aici felurile din meniu erau expuse într-o vitrină, de unde trebuia să-ți alegi. Mie mi-au făcut cu ochiul (și cu antenuțele) niște creveți întregi, deep-fried, care arătau foarte exotic. Nu mai mâncasem niciodată creveți, așa că am dat lovitura de grație bugetului de vacanță, comandându-mi o porție în franceza mea fracturată rău.

Apoi mi-am luat farfuria cu vreo zece creaturi rozalii și o lingură de orez plus o bere chinezească și am urcat în sala de mese, tot goală, tot deprimantă, în tot cu restaurantul.
Aici, am înfulecat creveții și orezul în sub cinci minute și am trecut la bere. Apare tipa care-mi vânduse porția de creveți, probabil juca dublu rol, de debarasatoare și “vitrinistă”. Dă să-mi ia farfuria, apoi se oprește și începe să se uite siderată pe celelalte mese, pustii, și pe sub masa mea. Apoi bolborosește ceva pe limba ei, îmi ia farfuria și dispare clătinând din cap.

După ani, am înțeles. Din creveți se mănâncă numai cozile, și alea curățate de carapace. Restul se lasă, să le ia debarasatoarea-“vitrinistă”.