Istetul bucatar si trufele de aur

Trufele… Ciupercuțele alea negricioase, ca un boț de humă (aici vorbim de cele negre, că la trufele albe numai cei din Top 300 pot jindui) și care se răzuiesc în feliuțe harpagonesc de subțiri ce aduc divinitate oricărei rețete pământene. Un kil de trufe negre costă cam 400 de euro, alea mai proletare, la mama lor de producători. Prin piață sau pe unde ai mai avea șansa mai mică decât a câștiga la 6 din 49 să le găsești, sunt cel puțin dublu.

Un prieten care locuiesc la Budapesta le-am găsit pe când căscam gura prin piața centrală a capitalei ungurești. Prețul – cam 2000 de forinți (30 de lei) o ciupercuță cât jumate de nucă. Subdezvoltată. Vânzătorul, meseriaș, îl aburește pe amicul ăsta, îi dă cadou un pliculeț de paprika (proastă) și omul cumpără. I se împachetează trufa frumos într-o punguță cu boabe de orez să țină departe umezeala și e trimis la gătit.

Trufa mirosea fantastic, nimic de zis. Așa că ia tovarășul și un piept de rață și dă fuguța să facă niște paste cu trufe à la Donald Duck. Pune pieptul feliat subțire la macerat cu usturoi, zeamă de lămâie, ulei de olive și piper. După câteva ore de calmat sucurile gastrice ale imaginației, fierbe pastele al dente, face sosul de roșii, cinstit, cu oregano, busuioc, usturoi și piper, ține pe grătar feliile de piept de rață cât să nu măcăne între dinți și pune totul în farfurie.

Iar acum, o, da, truuuuuufaaaaa! Tăiată foiță de țigară și aromind de bocăneau vecinii unguri în calorifere. La prima îmbucătură, cranț. Niciun gust deosebit. La a doua, cranț. Idem. Cranț, cranț, cranț. Gust earthy, gust earthy, dar nici chiar așa. La o privire mai atentă, feliuțele de trufe aveau o garnitură care nu își avea locul acolo.

Istețul bucătar uitasem că, venind din pământ, trufa trebuie mai întâi spălată de orice urmă de cernoziom și de ce mai lăsase pe ea câinele care o dezgropase.