Doua revelatii culinare

Sătul de avântul meu de a schimba prim morală societatea românească, mi-am băgat nasul prin cratițele – ce-i drept – cam ruginite din chicineta pentru care plătesc impozit lu Marean. Și repede-repejor am avut două revelații.

Continuă lectura

Anunțuri

Cum să descleiezi bamele

Bamele („okra” sau „lady fingers” în engleză, dacă vrei să cauți niște rețete serioase pe net – pe .ro nu prea se gătește cu ele) arată ca niște ardei iuți și au gust de sparanghel sau boabe de porumb. Aceste păstăi sunt înrudite cu bumbacul și cocotierul și se folosesc în mai toate bucătăriile din zonele calde, din Cipru până în Brazilia și India.
La noi sunt mari rarități și numai printr-o minune le-am ochit în piață ascunse timid printre legume mult mai populare.

Bame puse la uscat


Problema cu bamele este că, atunci când sunt gătite de mântuială, secretă o substanță mucilaginoasă, un fel de clei. Din cauza acestuia, bamele nu au lipici la multă lume. Mare păcat, fiindcă păstăile astea sunt gustoase și rafinate, iar efectul lor vizual în farfurie este remarcabil.

Există însă o seamă de metode prin care se poate elimina nesuferitul clei de bame. Una ar fi să le fierbi până le iese și sufletul, și lipiciul.

Mult mai potrivită mi se pare metoda încercată de mine și care a dat rezultate perfecte, deși a fost prima mea experiență de bucătăreală cu bame.

Mai întâi am spălat bamele întregi în apă rece. După aceea, le-am șters una câte una cu un prosop de bucătărie (multă răbdare mi-a trebuit) și le-am lăsat la zvântat pe o tavă mare.

E important ca bamele să fie uscate bine, fiindcă apa e catalizatorul care declanșează producerea cleiului.

După un ceas, când s-a evaporat toată apa de pe bame, am tăiat codițele și vârfurile. Pe urmă le-am băgat un sfert de oră în cuptorul încins la 200 de grade, pentru ca dogoarea să elimine toată umezeala rămasă în păstăi.

Cu bamele astfel grijite am gătit o mâncărică indiană, bhindi pe numele ei. Secretul gătirii cu bame este să nu folosești apă, ci să le perpelești în puțin ulei, adăugând cel mult zeamă de lămâie, care e de asemenea un inamic al „okra slime”.

Astea fiind scrise, spor la găsit și gătit bame!

Scurt tratat de pepenologie

Ca demn cap al familiei noastre de bloggeri mâncăcioși, mie îmi revine sarcina de a alege pepenii.
Treaba e ușoară dacă vânzătorul îți face dop – deși practica e mult mai puțin obișnuită azi decât acum câțiva ani.

Dar mie nu-mi place dopuiala – mi se pare că pepenii se trec mai repede. Mai mult, un dop mă lipsește de ocazia de a-mi dovedi priceperea și intuiția.

Iar dacă iei lubenița din magazin, tratatul de față se va dovedi mai mult decât util.

După îndelungi interviuri cu cei mai iscusiți dăbulenieni, am aflat cele trei semne ale unui pepene bun.

1. Pata de soare
Un pepene care a stat la copt pe câmp cât trebuie va avea pe o latură o pată gălbuie. Cu cât e pata mai mare și mai deschisă la culoare, cu atât va fi pepenele mai copt.

2. Moțul
„Moțul” este diametral opus codiței, la celălalt „pol” al pepenelui. Nu știu care este explicația, dar toți pepenologii spun că un „moț” foarte mic (cu diametrul sub cinci milimetri) este un semn clar al unui pepene bine copt.

3. Tăria
Ultimul test pe care trebuie să-l treacă un pepene este testul tăriei, care este relevant pentru prospețimea dovleacului. Pentru el, ai nevoie de ceva putere, deci este preferabil să ai un domn prin preajmă. Se ia pepenele și se strânge între palme. Un pepene proaspăt nu va ceda strânsorii, ci va rămâne ferm (corolarul acestei teorii este că, dacă intensifici strânsoarea, pepenele va crăpa – atunci vei fi sigur că e copt, dar va fi cam târziu).

Acum, că v-am dezvăluit cele trei legi ale pepenologiei, vă urez spor la pepeneală. Aplicând cele trei teste de la Dăbuleni, vei avea șanse foarte mari să cumperi de fiecare dată pepeni proaspeți, copți și aromați.