Rechinul de Bucuresti – studiu culinar ratat

Ooooooof!!! De ar păți toți prădătorii din România ce a pățit bietul rechin pescuit de mine la Metro… Dar tare mie că d’alde Voicu, Costiniu, Locic și Cășuneanu o să stea doar puțin la rece, iar după aia o să fie iar liberi să navigheze prin mocirla de la noi.

Dar să revenim în bucătărie, că indignarea civică nu ține de foame. Așadar, într-o excursie la Metro Militari am găsit la raionul Pescărie RECHIN PROASPĂT ÎNTREG!!!!!!!!! Exact, oau! În țara unde porcul e rege (sau președinte) și unde o masă rafinată înseamnă ceafă și cartofi prăjiți!

Nici prețul nu era nesimțit, ba chiar suspect de mic (130.000 de lei pe kil, acum câțiva ani, când somonul nu-l găseai la același Metro sub 300.000 de lei kilogramul). Așa că m-am băgat la un rechin întreg, anticipând deja savuroasele cotlete la grătar cu puțină lămâie, gustul ușor sărat și carnea tare, fără niciun os (peștele ăsta terorizează Pământul din preistoria când încă nu se inventaseră oasele, ci doar câteva cartilaje ușor de evitat).

Nici nu-ți poți imagina urletele disperate care au zguduit liniștitul cartier Rahova (corect, nunțile tigănești din fața blocului luaseră o pauză) când am început să tai peștele de vreo patru kile în cotlete. Un miros imposibil de amoniac îmi storcea lacrimi din locuri în care nu știam să fi avut așa ceva. Era ca pe vremuri, când își făcea mama permanent (sau se vopsea) în casă, cu niște cârmâzuri aduse de mătușa contrabandistă Gloria de la sârbi.

Ce să fac, puturoșenia aia nemaipomenită făcea rechinul de nemâncat. Nu m-am dat bătut, mare parte l-am băgat la congelator, doar doar s-o mai risipi mirosul, iar pe două cotlete am turnat din belșug zeamă de lămâie și usturoi.

Din păcate, nici spaima Mării Negre nu a cedat. Cotletle au zeflemit lămâia și și-au păstrat miasma, în timp ce pachetele băgate la congelator au împuțit nu numai tot frigiderul, dar și tot holul, de se gândeau babele să mă scoată de la întreținere pe motiv de mierleală.

Clipa în care am aruncat rechinul la ghenă, înfofolit în nenumărați saci de gunoi, a fost cea mai neagră din cariera mea culinară.

Deși culmea e că nu am greșit cu nimic. Dacă nu e curățat de organele interne și desangvinat imediat ce a fost pescuit, rechinul secretă în momentul morții o mare cantitate de amoniac. Exact cum a făcut și peștele meu, care mi-a ajuns în bucătărie cu toate mațele la locul lor.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s