Apendice… LOL
Totul a început cu o hernie ombilicală. Adică un maț, sătul să tranziteze ciorbele de burtă (nicio tentativă de joc de cuvinte, sau, cum ar spune bloggerii romglezi la modă, no pun intended), a vrut să-și lărgească orizontul, să iasă în lume și să prindă gustul mondenității. Însă aspirațiile organului s-au oprit neputincioase în pielea tăbăcită a ombilicului. Care s-a ofticat și s-a umflat.

Pe scurt, hernia ombilicală e o gâlmă la buric.

Posesorul ei, îndemnat de rudele mai diplomate în medicină, care i-au povestit că respectiva afecțiune poate deveni, cu olecuță de perseverență, prilej de colivă, s-a dus la cuțit. Într-un spital din buricul (nu mă pot abține) României, aparținând unei instituții care ne ascultă cu răbdare păsurile de zi cu zi, ba chiar le dă mai departe, sub formă de rapoarte periodice.

ACDC
Deși pacientul fusese pe vremuri mare grangur în respectiva instituție, a picat, săracul, de fazan (iar mă scăpai:) în boleșnița de care v-am vorbit. Celebrul chirurg de care auzise vag doar mama lui și care urma să îl opereze nu a stat de vorbă cu el nici măcar zece secunde. Ce respect colegial față de un superior în grad, chiar dacă în rezervă, ce respect minim uman de a-i enumera cuiva pe care urma să îl eviscereze riscurile operației respective…

Nici vorbă. Înalt gradatul și suferindul a auzit de la doctorul său doar cuvinte despre barca de pescuit pe care și-o cumpărase felcerul din salariul de bugetar, cuvinte adresate, evident, altui medic la fel de plin de compasiune.

Și dacă doar chirurgul ar fi fost un monument de nesimțire…

Vrei perfuzii? Cumperi ser fiziologic. Vrei analgezice? Știm noi o farmacie pe colț! Vrei pernă? 20 de lei la DOAMNA infirmieră și primești una abia spălată luna trecută.

Apropo de doamna infirmieră. Când am cunoscut-o și după ce i-am spus ce relație am cu onorabilul ofițer care și-a slujit țara timp de 40 de ani, nu mai știa cum să-și crăcăneze mai tare buzunarul de la halatul de molton, pentru a-mi arăta cât de gol este și cât de repede ar face rost de o ploscă dacă ar ateriza în el câteva hârtiuțe cu portrete de mari români.

Dar acum să revenim la fazani
În ciuda tratamentului mai mult decât inuman la care a fost supus, tata, disperat să se externeze, i-a promis domnului doctor NumitCaCelCareTundeOaiaȘiBerbecul doi fazani. S-a ales doar cu un mormăit și cu o ieșire din spital cu o operație abia făcută, dar nepansată. Cum, vrei pansamente? Uite, le poți cumpăra de aici.

Așa că l-am convins să uite că a fost pe acolo și să lase păsările la mine.

Nimic.

- Computer, engage, mon cher, că ne e foame.

Nimic x 2.

- Enterprise, respect obiectivul tău de a-mi păstra circumferinţa în limitele galaxiei noastre, dar totuşi…

- Căpitane, dacă nu pui oala pe ochi, sufletu’ engage!

Cu un super aragaz Electrolux care se chinuia să-mi sugereze cu delicateţe că nu se aprinde decât dacă simte că are ce fierbe a început seara de joi petrecută al vostru Picard într-un pălăţel cochet din Corbeanca.

Provocarea a făcut parte dintr-un pseudo-eveniment de PR dedicat bloggerilor trecuţi la cratiţă. De ce spun pseudo: pentru că nu am avut nicio clipă senzaţia unui eveniment de PR! Nu tu discursuri, nu tu kit de presă. Ci o gătire-împreună informală, unde prieteniile s-au legat la un lăcrimat în jurul cepei foarte iuţi şi după o negociere acerbă pentru un centrimetru de morcov în plus.

***

De ceva timp, Godmother-ul Electrolux-ului şi furnicuţele de la Golin & Harris PR adună diverşi bloggeri culinari la intime seri de gătit pe marginea unei piscine din imperiul ţânţărenesc. Joi a fost rândul meu, al Brânduşei (Cooking with my soul) şi al lui Beatrice (Delicioasa.ro).

Eu am venit cu o supă chinezească meşterită din urechi de lemn, alge şi flori de crin (mirobolanta reţetă e aici). Brânduşa ne-a făcut pe toţi să luăm în considerare un jogging de la Corbeanca până în Romană cu a ei lasagna de mare angajament. Iar trio-ul dulce a răsfăţat onorata adunare cu un desert scăldat în ciocolată, îngheţată, şi fructe de pădure, căruia ar trebui să i se înalţe o statuie în Piaţa Universităţii, că a fost mult mai eroic decât Mihai Viteazul cu barda lui cu tot.

***

Dar hai să vă spun câte ceva despre adevărata vedetă a serii. Nu, nu am fost eu, oricât de greu v-ar veni să credeţi. Ci aragazul Electrolux.

Mai întâi, o clarificare. Eu cam ştiu cu ce se mănâncă publicitatea, doar o gătesc de vreo şesime de secol. Aşa că e greu să fiu vrăjit cu un comunicat de presă. Însă despre sculele astea de la Electrolux trebuie să aflaţi mai multe.

În primul rând, arată de nu se poate. De parcă s-ar fi deschis un vortex din viitor şi Neelix (fanii Deep Space Nine ştiu mai multe despre perciunatul bucătar) ni le-ar fi trimis direct de pe Voyager. Panouri de control tactile pentru ochiuri cu inducţie, butoane cromate pentru cuptor…

Plus o inteligenţă care m-a pus în dificultate – de exemplu, plitele nu pornesc decât dacă e ceva pus pe ele – ideale pentru un bucătar cu capul în nori, ca subsemnatul.

Ţi-e şi milă să pui ceva pe ele, să nu se ia sclipiciul!!!

Prima se adresează celor ce rezidențiază prin zona Sebastian colț cu 13 Septembrie, pe lângă piața de vis-a-vis de biserică. În mini-târg au apărut niște standuri noi, care cu măsline, care cu cărneturi, care cu piper roșu și alb, năut sau alte delicatese care se dezhidratează în umbra dezinteresului mâncătorilor de semințe din zonă. Unul singur mi se pare că trebuie salvat: cel cu pâine. Aici găsești franzele negre simple și negre cu măsline (ambele testate și excelente), dar și cu tărâțe (în curând fi-vor degustate aci de față). Pâinea nu e nici mare, dar nici scumpă, are gustul pe care trebuie să-l aibă, iar miezul e cum îmi place mie, chircindu-se într-o dulce pastă sub presiunea înfrățită a mandibulei și maxilarului. Dacă aveți drum prin zonă, dați-i o șansă brutarului, pâinea lui e mult mai bună decât cea răsfățată pe rafturile spoliatorului Megaimage din amonte.

Iar a doua revelație e mai criptică decât codul lui Da Vinci. Vă dau două indicii: oaie și cucuruz. Pentru revelarea revelației, întoarceți-vă curând, lăudând într-un glas pâinea din prima revelație.

Ce m-a frapat a fost că, mai înainte de întrebările despre sănătate și potență (adicălea câți copii minunați am și cu câte mămici la fel de minunate), omul m-a întrebat ce mașină conduc.

Intuind eu un subiect suculent pentru un post pe blogul citit doar de Cornelius, i-am răspuns că “un Logan second-hand destul de rablagit”.

Omul, simțindu-se mult mai reușit în viață decât mine, mi-a povestit de SEAT-ul super-sportiv (cumpărat în rate, of course), care ajunge la sută în timpul care mie mi-e necesar să înghesui o doamnă cu haină de piele gulerată într-un cotlon mai liber din 226.

Odată terminată lista “succesurilor”, amicul meu din adolescență începe să înjure de zor băncile. Că una i-a pus propreală pe casă (pentru SEAT-ul super-sportiv încă neachitat integral), că alta vrea să-i ia mașina (deși neplătită, pusă totuși gaj pentru camera de vis și laptop-ul Baby Power luate pe credit pentru ăl mic), că a treia vrea să-i ia testicolul stâng – inutil de altfel, nevasta fiind prea ocupată cu prodigioasa odraslă – pentru refinanțarea creditelor de mai sus.

Greșeala mea a fost că am compătimit împreună cu el (pleonasmul e evident). Deși n-am avut vreodată credite la bănci, le-am înjurat și eu, că e de bon ton. Auzind asta, amicul s-a repezit să-mi ceară împrumut 5000 de euro, măcar cât să scape de creditul al cincilea, pentru a se concentra pe primele patru. Alea pentru plasma de un metru jumate înghesuit în garsoniera comfort III din Craiovița (baia la comun) și Iphone-ul cumpărat cu dobândă cică zero pentru vlăstarul ce încă nu merge în picioare.

Cum nici eu nu mai am mulți piticuți pe acasă, i-am îndrugat o poveste despre Karma și i-am spus că-i dau dacă ne potrivim la mâncărurile favorite.

El a spus, fără ezitare, că iubește din tot sufletul ceafa de porc cu cartofi prăjiți.

Eu l-am dezamăgit sugerându-i somon crud marinat în whisky și înfășurat pe sparanghel verde gătit la aburi.

Ia ghici cine caută azi o a nșpea bancă disponibilă să-i refinanțeze creditele luate pentru mașină, iPhone, laptop Baby, loc de parcare, instalație de uscat rufele, plasmă cât circumferința Casei Poporului și douăj’ de kile dă ceafă de porc.

Japonia nu va ceda niciodata in fata avalansei de nenorociri cu care a lovit-o bunul Dumnezeu (buuunul!!!). Ba mai mult, ascultati aici, japonezii se vor ridica dintre cutremure, tsunami si explozii nucleare si vor ajunge stapinii lumii.
Nu chinezii, japonezii!

Pentru ca ei vor avea o motivatie care sa-i faca mai buni. Un suflet care va dovedi orice destin potrivnic. O energie care o va depasi pe cea scoasa de o mie de reactoare esuate la Fukushima.

Ascultati la mine, apucati-va sa invatati japoneza, apucati-va sa invatati sa gatiti ca japonezii. In citiva ani, ii vom spune DOMO ARIGATO oricarui sefut care ne va arunca o marire cit sa ne ajunga pentru un sake.

Când mummy și daddy au plecat în America, m-au luat și pe mine în servietă. Eram mică, dar talentele mele artistice erau deja bine cunoscute întregii familii.
După ani și ani de living the American dream, am devenit Madeleine și am vrut cursuri de teatru, să ajung și eu vedetă, alături de Leo (DiCaprio) sau Hey, Judi (Dench, pentru ăia care nu știe cum e cu Hollywood-ul).
Daddy – devenit, de oftică, ăl bătrân – mi-a zis: Get the fu…rious out of here! Așa că mi-am umplut gentuța Vuiton (cu un singur T, că e Made in Taiwan, aici e al doilea T) cu singura pereche de chiloței a căror dantelă era neruptă și m-am suit în avion (tenchiu, Big Bad 17inch). Cum, necum, am ajuns la Pitești, unde m-am înscris la o școală privată de teatru.

Am fost genială. Unul dintre profesori spunea despre mine, oarecum invidios, că sunt frumoasă și oarecum citită. Sigur SE REFEREA (vezi ce cultă sunt) la numărul din Vogue apărut în aprilie 2009 și pe care l-am citit când stăteam la… daaa… CASTING!!!.

Iar rezultatul cursurilor din Pitești, absolvite și de Mutu, s-a văzut imediat. Am fost selectată ca figurantă în ultimul film al lui Leo.

Nu contează că cele două scene în care am apărut au împreună 17 fotograme – wow, alt cuvânt învățat la cursurile din patria Loganului.

Proteveul a făcut știre cu mine, a dat și still-uri din film (că altfel nu se vedea că eram și eu pe acolo – eat my dust, ăl bătrân!!!). Ba chiar și interviuri cu cei care m-au format în cursul celor 12 zile de actorie învățată la Pitești.

Numai pe mine nu m-au sunat. Ce le-aș mai fi dat o declarație! Aș fi lăsat și hamburgerul aruncat de un Mecena al artelor, pentru că era plin de maioneză!

Yeaaah!!! Sunt o vedetă în România! Oare ăla, Șerban (Andrei sau Grigore, I ain’t sure) n-are nevoie de o Elektră cu ștaif?

PS Ce am scris mai sus se referă la o știre dată de Pro TV la jurnalul din seara de vineri. Numele și declarațiile sunt absolut reale. Faza cu Big Bad 17inch e o făcătură.

De acest nume se leagă multe premiere din viața mea. Prima bucățică de ciocolată Toblerone. Prima revistă deocheată foşnită pe sub bancă în pauza mare. Prima plimbare cu o “cursieră”.

Colegul meu de şcoală primară avea norocul unor rude “dincolo” şi era tot timpul la curent cu ultimele tendinţe în dulciuri, blugi, “Pume” şi Rahan-uri. Tot el s-a pricopsit la un moment dat cu o bicicletă cu 16 viteze, incredibil de uşoară şi arătoasă.

Mult m-am mai rugat de el să mă lase şi pe mine să mă dau o tură cu minunatul velociped. Am înghiţit fără să-i mototolesc moţul glumele cu “bă, grasule, tu o să-mi faci roţile opturi” sau “pocneşte camera cu tine”. Dar l-am convins.

Aşa că iată-ne în parcul unui liceu dintr-o liniştită urbe dunăreană, parc celebru pentru tufişurile extrem de ţepoase. Mă caţăr eu pe bicicleta italianului, dau două pedale şi mă pomenesc purtat ca vântul şi ca gândul pe aleile înguste şi şerpuite. Inevitabil, în faţa mea răsare unul dintre infamele tufişuri. Pun cu forţă şi cu toată încrederea frâna de picior. Spre marea mea surpriză, mă pomenesc pedalând în gol, în timp ce bicicleta, fără a da nici cel mai mic semn de încetinire, se înfinge în mărăciniş.

Păsămite nu ştiam, oltean mic, dolofan şi de la ţară, că singura modalitate de a frâna o “cursieră” cu şaişpe viteze era frâna de mână (mecanismul cu pinioane nepermiţând frâna de picior, cum avea bicicleta mea luată din Germania de la “bară” de un unchi vaporean şi milostiv).

Douăzeci de minute nu s-a oprit pseudo-macaronarul din râs, secundat copios de Bumbel şi Chiriţoiu, ceilalţi micuţi Armstrong de Severin. În schimb, eu două zile am tot scos ţepi lungi, tari şi foarte usturători din diverse componente anatomice personale. Şi alte două săptămâni am cărat la şcoală ciocolată chinezească luată de la sârbi, pentru a convinge infamul trio să nu-mi povestească păţania întregii clase.

Nu spun cu câtă dragoste mi-am măturat locşorul, cu câtă grijă am trasat liniile despărţitoare… Dacă nu se termina sprayul, băgam şi o urare de bun venit din ginta “Nu parca, loc plătit” sau, şi mai bine simţita “Nu parca, tai cauciucuri!!!”. Mi-a rămas vopsea doar pentru a-mi scrie mic numărul pe o bordură tot timpul umbrită, dacă nu de vegetaţie, atunci de gunoaie şi javre comunitare (bieţii căţeluşi, în diminutivita atât de la modă).
Povestea de iubire în trei dintre mine, autoturismul proprietate personală şi locul de parcare curgea lin, ca în “Tânăr şi neliniştit”. Primul hop a fost însă într-o iarnă grea, parcă în 2007.

Ninsese extrem de mult. Maşina era înfofolită în zăpadă până la numere, iar numai de pe capotă puteai face un om de zăpadă mai înalt ca premierul nostru. La un moment dat, a trebuit să merg la cumpărături, aşa că mi-am scos toată familia (adică viitorul – cică – blogger şi consoarta) la dezgropat maşina. Neavând unelte potrivite, ne-am folosit de un făraş şi de coşul de gunoi.

Ca motivaţie şi referinţă, am folosit locul de parcare de lângă noi, curăţat lună, până la asfalt. Cam două ceasuri de tremurat, alunecat şi cărat ne-au trebuit pentru a scăpa de omătul cvasi-apocaliptic. Bucuria a fost însă mare când am plecat fără ca roţile să patineze o secundă.

Drama s-a întâmplat însă la întoarcere. Tocmai când, epuizat de muncă, dar şi de o lungă sesiune de cumpărături, mâ gândeam la o ţuică fiartă, am constatat că locul meu curăţat cu atâta trudă era ocupat. Şi nu doar el, ci şi cel de lângă. Vinovatul – că era doar unul – o caşcarabetă de Dacie şi remorca ei.

Dacia pe un loc curăţat lună, remorca pe celălalt loc curăţat lună.

Atunci, în ciuda nemărginirii albe, eu am văzut doar negru. Şi am început să urlu din toţi rărunchii, duminica la ora 12: Maşina de Ilfov!!!!!!! Băăăăă, ăla cu maşina de Ilfov!!!!!!! Maşina de Ilfooooooov!!! Ieşi, băăăăăă, cu maşina de Iiiiiiilfoooov!!!!!!!

Doamna mea, de ruşine, se făcuse mică încât mai avea puţin şi se pitea într-o plăsuţă de la Kenvelo. Dar eu, nici chip să mă potolesc. După vreo zece minute de urlat şi de bătut cu pumnii în rabla de Dacie (mda, eu chiar credeam că aproape-căruţa ar fi putut avea alarmă), apare un vecin. Stă el ce stă, se amuză de urletele mele, apoi îmi aruncă în timp ce patina spre treburile lui:

- Vezi că maşina e de Ialomiţa!

Mda. IL = Ialomiţa, nu Ilfov, cum crezusem eu.

S-o iau de la capăt, cu alt repertoriu, parcă nu-mi venea. Aşa că am tras remorca de pe locul vecinului în spatele caşcarabetei impostoare, am proptit-o bine într-un morman de zăpadă şi i-am ridicat şi stergătoarele. Caşcarabetei, nu remorcii.

Prima: se bat ăştia prin intersecţii ca demenţii. Aşa că vreau să fac o şcoală de Auto-Kung Fu. Doar orice purtător de şeapcă şi giacă gulerată cu blăniţă trebuie să stăpânească la perfecţie tehnici cum ar fi Laba-Care-Îndoaie-Tabla, Pumnul-De-Oglindă-Rupătoriu şi Cotul-Sutei-De-Cioburi-De-Parbriz.
Bonus la înscriere: o bâtă de baseball (sabie ninja la nivelul avansat) pentru el, un spray paralizant pentru ea.

A doua. Puţinii care mai mergem pe jos ne folosim din ce în ce mai des tărtăcuţele personale pentru a amortiza căderea ba a unor ţurţuri de gheaţă, ba a tencuielii blocurilor. Aşa că m-am gândit să lansez căciula/fesul – cască pentru pietoni. Cum îi spune şi numele, pe dinafară o să arate ca orice căciulă/fes de zi cu zi (vor fi disponibile modele cu blăniţă albă, imaculată şi cu urechi, aşa cum am văzut eu că poartă mondenii de pe Dorobanţi, dar şi cu ţucuraşi etno sau inscripţii mobilizatoare ca de exemplu Nyke sau Adibas). Sub stratul “în tendinţe” se va ascunde însă o calotă din material dur menită să protejeze hipotalamasul de intruziuni externe.

Cine ştie să croşeteze cu fibră de kevlar?

Cică a apărut şi frigiderul legat la Twitter. Agregatul frigorific va ciripi oare hoardelor de cybernauţi cât parizer mai ai în dânsul sau te va pârâ că ai dat iama prin sarmale exact când te lăudai ce bine suporţi dieta low-carb?

Aştept cu nerăbdare cabina de duş legată la hi5. Să ştie toţi băieţii ce face prinţesele lor în timpul liber. Sau să-şi afle şi fetele un suflet pereche care să le iubească (chiar şi pe câte două-trei deodată, că-i la modă) din adâncul cardului de credit.

Ca să nu pic în peroraţii despre cât ne însingurează reţelele sociale ridicate la rang de religie, te întreb doar atât: când ai primit ultima oară o felicitare de Crăciun pe hârtie, semnată de mână de către cineva care s-a gândit la tine mai mult decât preţ de un click pe send?

Mai întâi, Antena 1 a resuscitat-o pe doamna Mihaela pentru a le umple tronsoanele orare din mijlocul zilelor de Crăciun cu o emisiune atât de greţoasă încât cea mai grasă friptură de porc ar fi părut salată de rucola prin comparaţie. Momentul cel mai cu greutate (la foarte propriu) a primei părţi a fost concertul fabuloasei Viorica von Clejani.

Stăpâna oricărei inimi de petrecăreţ a apărut îmbrăcată (ca de obicei) într-o rochie lungă, sclipicioasă, extrem de mulată şi decoltată şi a cântat nişte manelizări ale cântecelor Mariei Tănăse de mă mir că nu a apărut chiar Doamna ca să-i înghesuie ghiersurile violate pe gât.
Ghici ce compliment i-a făcut Mihaela Rădulescu: Viorica, eşti unul dintre cei mai frumoşi (cinci rânduri de colăcei îndesaţi în ţoale XS) români (neaoş, din Clejani).

Dar şi mai mişto (ca să rămânem în tema românească) a fost cadoul pe care mi l-a făcut TVR 1 imediat după miezul nopţii de Revelion. N-o să vă prindeţi niciodată. Da, un concert LIVE!!! cu aceeaşi Viorica.

Oooof, de ce nu mi-au dat în reluare un mesaj de Anul Nou de-al lui Ceauşescu???

Când încă nu le doream furnizorilor de gaze tot binele din lume pentru flacăra exorbitantă ce pâlpâie în sobă, am luat o pungă de scoici congelate şi am pariat că o pot face pe soacră-mea să le guste. După ce am încălzit atmosfera cu friptane clasice pe grătar, am împăturit o folie de aluminiu în mai multe straturi, să reziste dogorii jarului şi neîndemânării întorcătorului – adică eu.

Mizanplasu'

Pe aluminiul îngroşat am pus claie peste grămadă scoici, feliuţe de ceapă şi de lămâie, ardei iuţi de la borcan (erau mult mai pişcăreţi decât fârtaţii verzi), câţiva căţei de usturoi şi niscai boabe de piper. Am împăturit apoi temeinic folia de am obţinut un “salam” ce abia aştepta să aterizeze direct peste cărbunii încă mocnind.

Nedumeririle lui Tuf

Acompaniat de felina familiei, am vegheat instalaţia vreo 20 de minute, întorcând-o de pe o parte pe alta şi cuibărind-o bine în jar. Tuf nu prea înţelegea el ce se întâmplă, de unde şi până unde grătar fără grătar, aşa că şi-a asumat răspunderea de a păzi grilajul, în speranţa că-i va pica şi lui cevaşilea – el pariase că lumea nu va fi încântată de lucrătura mea.

Cât a greşit şi-a dat seama bietul motan abia când şi-a primit porţia din “friptura” de scoici: folia de aluminiu punctată ici colo de bucăţele de ardei iute (în plângerea oficială, mâţa nu a spus nimic de oasele de pui care au urmat). Restul a fost apreciat la justa valoare de meseni, care, deşi erau plini de grătăruieli convenţionale, au lichidat conştiicioşi şi scoicile pe cărbuni. Iarnă uşoară!

Festin marin

O fetiţă din astea cu blăniţă şi cu microfon îl agaţă pe 1 Decembrie la ieşirea dintr-un bloc urât, comunist, pe nu ştiu ce jucător brazilian de la CFR Cluj. Băiatul, incapabil să ajungă în vreo naţională din ţara de baştină, visează să fie naturalizat şi să ajungă în echipa stelară a lui Mutu (posibil) şi Chivu (CapSpart).
Aşa că reporteriţa, care şi ea visează să ajungă în revistele scandaloase pe post de iubită de fotbalist, îl pune pe carioca să îngâne imnul României. Atacantul despre care Mitică spune că valoarează 40 de milioane de Euro (yeah, right, cam cât şiretul de la gheata stângă a lui Messi) se conformează şi rostogoleşte nemuritoarele cuvinte ale lui Mureşanu pe ritm de samba.

Un clujean între vârsta a doua şi a treia, observând penibilul fazei în timp ce era filmată, se gândeşte, cu infinitul bun simţ ardelenesc, să facă mişto de duetul fantastic. Intră în cadru şi îi oferă potenţialui tricolor, citez:
- Ceva bun, tradiţional de ziua naţională!

Iar nevinovatul fotbalist, secundat de imbecila reporteriţă, servesc cu drag o foaie de… kurtos kalacs.

Nu că ar fi moderne. Sau că ar fi citite de mari voci. Sau că ar deschide o dimensiune nouă, metatextuală, graţie interpretării.

Nu.

Ei spun că sunt bune să le asculţi în autoturismul proprietate privată, când eşti blocat în ambuteiaje. Abia aştept să văd un BMW ursuleţ, desigur tunat, pe la Academie, seara la 6, cu Dostoievski urlând la maxim din boxele gâjâite, pe cale să se ardă.

Şi să vezi culturalizare când o să scoată Salam noul single “Ou sont les neiges d’antan, să-mi duc gajica la Poian” (licenţă poetică, pentru rimă).

2. Beizadeaua lui Hrebenciuc a scris o carte. De economie. În loc să-i mulţumească profesorului universitar de la ASE, care şi-a făcut o căsuţă satisfăcând capriciul editorial al fantelui de Dorobanţi ex-ţiitor de odraslă prezidenţială, Hrebe junior a confirmat că nu oricui se mai întreba dacă el chiar e capabil măcar să-şi scrie corect numele:
- (…) m-a ajutat cărţile pe care le-am citit.

Culmea e că a zis “pe care”. Să-ţi ia tăticul maşina asta:

Descoperirea exceptionala: o gaura neagra… mda… sunt pline hartile astronomice de ele.

In apropierea Pamintului: 50 de milioane de ani lumina. Adica 47304000000000000000 de kilometri, pe care o racheta i-ar face in 1350 de miliarde de ani, la viteza maxima. Mai repede ajung eu din Sebastian la Romana cu 226-le.

N-am nimic impotriva stiintei. Dar sa faci din asta un spectacol pentru tabloide mi se pare mai potrivit blondei lui Bote. Plus ca aia de au tacut milc dupa Roswell ar trebui sa mearga o tzira pe burta.

Deşi mai aveam minute bune până la Eroilor, omul se duce cuminte la uşă. Aici, începe să bolborosească singur ceva. Brusc, nu mai părea cetăţeanul coerent şi mândru de mai devreme.

Probabil că asta e explicaţia. Doar un nebun poate să mai spere ceva de la organele statului ăstuia.

Doamna, blondă, coafată grijuliu, pardesiu elegant cu guler de blană (sintetică, eco, da?), geantă de semi-firmă.

Domnul, bine făcut, tuns regulamentar (nici urmă de gel sau creastă), haină de piele modernă (eco ia pauză), blugi de firmă (din economiile făcute la geanta doamnei).

Cei doi gângureau ceva în limbaj corporatisto-acronimic, de răsuna strada de sisipiuri, ditipiuri şi bibidiuri. Clar, persoane importante, gulere albe şi apretate. Aşa că le iertăm blocarea trotuarului oricum sugrumat de un chioşc de ziare.

La un moment dat, pe lângă duetul yuppy încearcă să treacă un adolescent cocoşat de un rucsac mare şi verde. Băiatul nu avea mai mult de 15 ani, nici cu bagajul nu sărea de 40 de kile, iar budigăii mulaţi, dar cu turul căzut, îl făceau să semene cu un greiere posomorât.

Încercând să înfrunte puhoiul care se năpustea din direcţia opusă spre autobuz, Cri-Cri îl şterge pe domnul solid cu rucsacul. Nasol moment. Abandonându-şi expozeul despre tendinţele pieţei Nasdaq, gentleman-ul bine crescut îl interpelează pe junior:
- Bă, tâmpitule, ce mergi de-an boulea? Fii atent, în… indicele meu bursier!
- Îmi cer scuze, iertaţi-mă, n-am vrut! scânceşte greierele, dând rapid din picioruşe, tot mai departe de muntele mofluz.

Văzându-l că pleacă până să apuce să-şi dovedească bărbăţia, domnul conchide sec:
- Hai, marş!

Şi tot drumul până la Romana a perorat convingător despre proasta creştere a tineretului din ziua de azi.

Arzatoare trebuiie sa fi fost pasiunea lor. Infiripata la Romana, cei doi si-au dorit-o imortalizata, cu ferventa inceputului romantic, pe spatarul unui 226. In ambuteiajul de la Eroilor, au avut timp sa-si maiestreasca numele cu rabdarea unui caricaturist: Eryk (iertare tie, Romeo, n-am y cu umlaut pe tastatura) si Simo.

Dragostea in vremea globalizarii

Dar pe cind autobuzul trecuse de Piata Rahova, tirindu-se vitejeste spre Depoul Alexandria, unde pe Simo o astepta rata spre Bragadiru, amorezii si-au dat seama ca in prima ecuatie nu-i loc de dragoste. Cum abilitatile ortografice le barau orice cale de reusita corporatista, s-au orientat spre implinirea valutista. Abia atunci a aparut o iubire mai asezata, dar induiosatoare prin fundamentele-i solide.

Din pilda lui Simo si-a lui Eryk ar putea invata si mai marii lumii. Asa ca, dragi copii, daca va intilniti cu Obama si doamna Merkel in 226, cedati-le ultimul rind de scaune si intrati in istorie drept Dalai Lama si Maica Tereza mioritici.

Am luat juma’ de kil de muschi de porc, l-am uscat bine cu un prosop si l-am ingropat in vreun kil de sare grunjoasa de bucatarie. Acolo a stat cam 14 ore.

Pe urma l-am spalat, l-am uscat iar si l-am frecat constiincios cu piper, paprika si cimbru. Am infasurat carnea bine inmiresmata intr-un prosop pufos de bucatarie si am bagat-o asa infofolita la frigider.

In zilele urmatoare, am monitorizat atent muschiuletul, cautind semne de putrefactie. Dar Gourmand a avut dreptate. Sarea a scos toata umezeala si a neutralizat orice chestie de mai traia pe acolo. De-a lungul timpului, carnea s-a inrosit si s-a micsorat vag, capatind un gust cum avea sunca din copilarie – da, n-am avut rabdare si am incercat-o dupa o saptamina, fiind absolut comestibila!

Dupa doua saptamini, aghiotantul de bucatar a decretat ca muschiul home made putea intra in consum fara probleme.

Atit de tare ne-a placut incit acum testez aceeasi reteta cu un piept de pui, care deja arata incredibil de apetisant. Gratie lui Gourmand, mi-am descoperit vocatia de mezelar.

Va sfatuiesc din toata inima sa incercati si voi smecheria asta. O sa aveti garantat un mezel sanatos, gustos si mult mai ieftin ca mizeriile de la magazin.

Abia astept sa pun mina pe un muschi de vitel sau un piept de gisca, si atunci sa vedeti festin.

Mai uşor a fost să le curăţ, chiar dacă asta a însemnat să iau fiecare ciupercuţă la mână şi să o eliberez de tină frecând-o delicat cu o periuţă de dinţi, sub un jet firav de apă. Bine că nu erau multe, doar vreo 300 de grame.

Cât s-au scurs ciupercile, am inventat un aluat de pizza, făcut însă riscant, cu făină de secară. Am turnat una sută mililitri de lapte cald în praful cenuşiu, dimpreună cu un pliculeţ de drojdie uscată, o linguriţă de zahăr şi niscaiva sare. L-am frământat mai destoinic decât mă frământă pe mine grijile Bucureştiului până a devenit elastic. După aceea am lăsat aluatul la crescut vreo două ceasuri.

Între timp, am pregătit umplutura. Ceapa călită a primit lângă ea când s-a aurit ciupercile rupte grosier, cu mâna. Când a scăzut zeama lăsată de ghebe, am pus bucăţele de piept de pui, o roşie cubuleţe şi ardei gras. Am fiert totul la foc mic vreo 15 minute, să se cunoască toate aromele.

Am întins aluatul într-o foaie groasă – şi tare m-am chinuit, făina de secară nu e deloc elastică şi aluatul se tot rupea. Odată ce mi-a ieşit, am întins umplutura şi am rulat foaia într-o clătită uriaşă.

Clătiţoiul a mers la cuptor vreo jumate de ceas – dacă ai curaj să încerci reţeta asta cu făină de secară, mare grijă, că aluatul mai mult se întăreşte decât se coace, dacă nu eşti mereu cu ochii pe el.

Ajutorul de bucătar s-a declarat foarte încântată de invenţia mea, să-i spunem pizza răsucită. Eu am regretat doar că lumina era atât de proastă încât camera foto a telefonului meu a refuzat să imortalizeze într-o poziţie decentă capodopera. Care nu a supravieţuit până a doua zi, când s-ar fi scăldat în lumina soarelui (mda, sigur) şi în smogul ambuteiajului perfect de pe Sebastian…

Da, m-am întors la ale mele!

Din acest motiv, când un şofer neversat în cutumele cartierului şi-a lăsat pe un colţ de trotuar NEÎNCHIRIAT Dacia pricăjită, locatarii care s-au adunat lângâ ea nu mai agitau tradiţionalele bâte, cuie şi bidoane cu lichid de frână. Nu, bă’eţii erau pă relaxare, cu un PET de bere şi puşi pe mişto.

La un moment dat, în paralel cu automobilul intrus, însă în mijlocul străzii pe care o şi blochează, opreşte un al treilea vecin într-un Golf.
Golful – tunat (subwoofer ManelePro, şapte cruciuliţe cu ciucuraşi la retrovizoare, evacuare sport pentru diesel-ul de 50 de cai). Şoferul – dotat cu o pungă de seminţe.
- Ştii, bă, cine-i ăsta de-a parcat aici? întreabă unul dintre vecinii per pedes, scurgând ultimul gât de spumă din PET.
Eliberând îndemânatic dintre buze un elicopter meşteşugit dintr-o sămânţă dă floare, şoferul Golfului se uită ironic la coloana de maşini cărora le blocase accesul în intersecţie şi răspunde înţelept:
- Un ţăran, bă, un ţăran!

Ferească sfântul să încerci timid să parchezi fie şi în preajma trotuarului păzit de păzitor. Vajnicul gardian e în secunda doi călare pe capota maşinii tale, fluturându-şi ameninţător degetul arătător în stânga şi în dreapta.

Sunt curios care sunt criteriile de angajare pentru acest post de maximă răspundere: doza de ameninţare din privire sau tehnica de aranjare a bordurilor smulse din trotuar? Care sunt criteriile de promovare? Sau bonusurile? Neîndoielnic, această profesie de extremă utilitate socială este răsplătită cum se cuvine. Chiar, păzitorii de locuri de parcare sunt invitaţi la petrecerea de Crăciun a firmei?

Prea multe întrebări la care doar inspectorii primăriei ar putea să răspundă. Asta dacă nu ar avea şi ei proprii păzitori de locuri de parcare.

Aşa că nu-ţi rămâne decât să iei autobuzul şi să mai bifezi încă o lege încălcată cu bocancii măsura 70.

Neinspiraţi au fost şi cei care au ales numele ţării, dar asta avea să se vadă după mulţi ani. De ce nu i-au zis Moldova sau Carpatia sau Danubia sau orice altceva, dar nu România?

După revoluţie, am început să vedem dezavantajele numelui de România, odată cu exodul minoritarilor care, într-un moment de geniu, şi-au zis romi. Uşor, uşor, România a devenit ţara romilor. Până şi fonetica a încurajat asta. Rom-ania? Hmmm? Clar?

(Ştiu că exagerez, dar ia gândiţi-vă cum apare prescurtată ţara noastră la toate competiţiile sportive… Aud? Desigur, ROM!)

Lovitura de graţie a dat-o coana Leana cu logo-ul ei frunzărit. Cum e scris numele ţării? Evident, ROMania. Yuhuuu! Iar dacă pe lângă neinspirata grafie mai suprapunem şi campanie de returnare a populaţiei “roma” în Romania… concluzia omului de rând nu putea fi decât una singură.

Nu am nimic cu ţiganii (yeah, right), dar chiar nu-mi place să-i văd pe străini cum îşi trag paporniţele mai aproape când aud că sunt român. De aceea, propun să schimbăm numele ţării în Dacia. Graţie Loganului, nu ar mai trebui să facem branding de ţară. Am folosi imaginea de “bună şi ieftină” a maşinii pentru a ne promova. Am putea să devenim chiar simpatici lumii când vom spune “I am Dac”, iar ei ne vor răspunde zâmbind “Donald Dac?”.

Iar de vom legaliza marijuana, aşa cum aud că vrea EBA, chiar că am da lovitura. Turismul ar profita de confuzia Dutch/Daci/Dacia şi va scutura de bănuţi pe toţi turiştii ameţiţi care au încurcat cursele de Bucharest şi Budapest.

Pentru Dacia Felix, cu brânza, jderul şi varza înainte, tarabostes!