Povestea a doi fazani iviți în balconul meu în urma unui ombilic obraznic

Astăzi o să vă spun cum au aterizat doi fazani (de dragul political corectness-ului, un fazan și o făzăniță – tocmai am fost misogin???) în balconul, pe tocătorul și sub satârul meu. Data viitoare o să vă comunic și cum se fezandează (sau FAZANdează), curăță și gătesc zburătoarele cu pricina.

Apendice… LOL
Totul a început cu o hernie ombilicală. Adică un maț, sătul să tranziteze ciorbele de burtă (nicio tentativă de joc de cuvinte, sau, cum ar spune bloggerii romglezi la modă, no pun intended), a vrut să-și lărgească orizontul, să iasă în lume și să prindă gustul mondenității. Însă aspirațiile organului s-au oprit neputincioase în pielea tăbăcită a ombilicului. Care s-a ofticat și s-a umflat.

Pe scurt, hernia ombilicală e o gâlmă la buric.

Cam cum o sa gatim in mileniul urmator

- Computer, engage!

Nimic.

- Computer, engage, mon cher, că ne e foame.

Nimic x 2.

- Enterprise, respect obiectivul tău de a-mi păstra circumferinţa în limitele galaxiei noastre, dar totuşi…

- Căpitane, dacă nu pui oala pe ochi, sufletu’ engage!

Doua revelatii culinare

Sătul de avântul meu de a schimba prim morală societatea românească, mi-am băgat nasul prin cratițele – ce-i drept – cam ruginite din chicineta pentru care plătesc impozit lu Marean. Și repede-repejor am avut două revelații.

Spune-mi ce maninci ca sa vad daca te creditez

M-am întâlnit de curând (pe un site care conține literel F, A, K, spre marea mea dezamăgire și oroare în fața rețelelor de socializare modernă) cu un vechi prieten din timpul liceului.

Ce m-a frapat a fost că, mai înainte de întrebările despre sănătate și potență (adicălea câți copii minunați am și cu câte mămici la fel de minunate), omul m-a întrebat ce mașină conduc.

Intuind eu un subiect suculent pentru un post pe blogul citit doar de Cornelius, i-am răspuns că “un Logan second-hand destul de rablagit”.

Hai sa ma dau Mafalda

Un popor care savureaza o vietate extrem de otravitoare (pestele Fugu) nu poate decit sa aiba un curaj dus la inconstienta.
Un popor care combina pestele crud cu orez si alge (clasicul sushi) clar are o imaginatie care depaseste orice standarde.
Un popor care maninca wasabi-ul (care de la oricine altcineva stoarce valuri de lacrimi) ca pe mustar nu are cum sa cedeze in fata unor meschine radiatii.

Japonia nu va ceda niciodata in fata avalansei de nenorociri cu care a lovit-o bunul Dumnezeu (buuunul!!!). Ba mai mult, ascultati aici, japonezii se vor ridica dintre cutremure, tsunami si explozii nucleare si vor ajunge stapinii lumii.
Nu chinezii, japonezii!

Ce stiri mai baga Proteveul

Eu sunt Mărioara.

Când mummy și daddy au plecat în America, m-au luat și pe mine în servietă. Eram mică, dar talentele mele artistice erau deja bine cunoscute întregii familii.
După ani și ani de living the American dream, am devenit Madeleine și am vrut cursuri de teatru, să ajung și eu vedetă, alături de Leo (DiCaprio) sau Hey, Judi (Dench, pentru ăia care nu știe cum e cu Hollywood-ul).
Daddy – devenit, de oftică, ăl bătrân – mi-a zis: Get the fu…rious out of here! Așa că mi-am umplut gentuța Vuiton (cu un singur T, că e Made in Taiwan, aici e al doilea T) cu singura pereche de chiloței a căror dantelă era neruptă și m-am suit în avion (tenchiu, Big Bad 17inch). Cum, necum, am ajuns la Pitești, unde m-am înscris la o școală privată de teatru.

Am fost genială. Unul dintre profesori spunea despre mine, oarecum invidios, că sunt frumoasă și oarecum citită. Sigur SE REFEREA (vezi ce cultă sunt) la numărul din Vogue apărut în aprilie 2009 și pe care l-am citit când stăteam la… daaa… CASTING!!!.

Marea bucla prin tufis

Fragiacomo Luigi Emilio Francisc.

De acest nume se leagă multe premiere din viața mea. Prima bucățică de ciocolată Toblerone. Prima revistă deocheată foşnită pe sub bancă în pauza mare. Prima plimbare cu o “cursieră”.

Colegul meu de şcoală primară avea norocul unor rude “dincolo” şi era tot timpul la curent cu ultimele tendinţe în dulciuri, blugi, “Pume” şi Rahan-uri. Tot el s-a pricopsit la un moment dat cu o bicicletă cu 16 viteze, incredibil de uşoară şi arătoasă.

Mult m-am mai rugat de el să mă lase şi pe mine să mă dau o tură cu minunatul velociped. Am înghiţit fără să-i mototolesc moţul glumele cu “bă, grasule, tu o să-mi faci roţile opturi” sau “pocneşte camera cu tine”. Dar l-am convins.

Urlete în pustia Sebastianului

Cât mă dau eu de partizan al civilizaţiei rutiere şi de inamic al construcţiilor care de care mai elaborate ce blochează strategic în scopuri de parcare porţiuni de trotuar care e la fel de bine al meu cât şi al tău, dar peste care un neicuşor s-a gândit să se facă stăpân… În ciuda militantismului meu, acum câţiva ani, după lungi ore de tropăială în frig prin faţa Primăriei sectorului care este şi după alte ore de căciuleală la doamna Sanda (resposabila cu zona mea), m-am ajuns fericitul chiriaş cu ţidulă oficială a unui loc de parcare.

Varianta neaosa a centurii negre… de siguranta. Caciula de Romania

Nici măcar o lună din 2011 nu mi-a trebuit pentru a scorni două idei de afaceri.

Prima: se bat ăştia prin intersecţii ca demenţii. Aşa că vreau să fac o şcoală de Auto-Kung Fu. Doar orice purtător de şeapcă şi giacă gulerată cu blăniţă trebuie să stăpânească la perfecţie tehnici cum ar fi Laba-Care-Îndoaie-Tabla, Pumnul-De-Oglindă-Rupătoriu şi Cotul-Sutei-De-Cioburi-De-Parbriz.
Bonus la înscriere: o bâtă de baseball (sabie ninja la nivelul avansat) pentru el, un spray paralizant pentru ea.

Socializam in singuratate

Cică a apărut cântarul legat la Facebook. Te cântăreşti şi-ţi apare pe wall greutatea. Trebuie neapărat să scriu o aplicaţie care să scadă automat din cifra afişată (şi postată) ultima şaorma cu garnitură de ceafă dă porc.

Cică a apărut şi frigiderul legat la Twitter. Agregatul frigorific va ciripi oare hoardelor de cybernauţi cât parizer mai ai în dânsul sau te va pârâ că ai dat iama prin sarmale exact când te lăudai ce bine suporţi dieta low-carb?